Ce panaramă ești !

(În primul rând vreau să atrag atenția că la acest cuvânt-panaramă- blogspotul l-a marcat ca fiind un cuvânt scris greșit.)

Nu m-ar fi deranjat dacă auzeam acest cuvânt de la un cocalar spus prietenei lui.
M-a intrigat că fost rostit de o mamă pentru copilul ei.În parc.Pentru că acesta avut o divergență cu un alt copil care a ieșit cam urât.
Și mă-sa s-a gândit că nu ar prinde rău o urecheală,eventual și
o înjurătură ca să fie all inclusive.

În altă zi un părinte cu ai săi doi copii în parc.Cel mare de vreo 8-10 ani ,având autism,cel mic vreo 1,5-2 ani fără probleme.Evident tatăl îi dădea atenție mai multă celui mic ,verbaliza cu el,pe când cel mare era lăsat să facă ce vrea,adică nimic.Iar când acesta se făcuse tot numai salivă pe barbă,taică-su l-a șters așa…foarte agresiv cu gluga bluzei.Dacă era taică-su…
Se simțea în atitudinea adultului (am decis să-l numesc așa pentru că după dragostea pe care i-o arăta nu era tatăl său) că îi era frică să nu fie rănit cel mic de cel mare ,însă copilul cel mare chiar părea să aibe intenții bune.Au făcut poștă o sticlă de apă ,evident primul a fost cel mic,adultul care a dat de câteva ori pe gât sticla,la urmă băiatul cel mare ,căruia i-a rămas apă cât să te clătești în gură puțin și era așa cald afară.De parcă nu ar fi fost de ajuns dar i-a mai și luat sticla de la gură forțat ca să-i dea celui mic să se joace cu ea.
Nu știu dar…după cum se ferea băiatul cel mare de adult cred că și-o mai lua după ceafă…părerea mea.
Am asistam la scena asta care s-a petrecum foarte repede.Mi-aș fi dorit să mai stea în parc,aș fi vrut să sun la poliție.

Ar fi cazul să  nu îi mai numim pe acești adulți părinți pentru că nu sunt !!!

Depresie post natală

Adică starea aia proastă pe care e posibil să o ai după ce naști. Nu intru în detalii prea multe, ideea de bază a acestei postări e să povestesc două cazuri diferite.

Primul, mai dramatic, l-am vazut într-un film,pe vremea când eram in concediu, nu chiar o telenovelă, un fel de beverly hills 90210 mai modern sau Friends dar nu așa comic. Ea, personajul principal, psiholog rămâne însărcinată, însă pentru că se întâmplă să întrețină relatii sexuale cu 2 parteneri la intervale scurte de timp, nu prea știe cine e tatăl. De ce e relevant?
Pentru că decide să rămână singură și să își crească singură copilul.
În timpul acesta tratează o persoană cu probleme psihice, posibil și probleme de personalitate care cu ceva timp în urmă pierduse o sarcină, iar acum credea că acel copil din din burta psiholoagei este copilul ei mort care îi vorbește și o strigă.
Îi află adresa medicului și când burta era destul de avansată să-i spun așa ,o sechestrează, anesteziază și cu temele făcute îi face cezariană. Ok, până aici e forțat subiectul,te gândești că nu e posibil așa ceva, dar hei astea sunt filme, au subiectele îngroșate pentru a scoate în evidență ceva important.
Mai departe decurge totul firesc, ea ajunge la spital, descoperită de un prieten îngrijorat că nu mai răspundea la telefon (prietenii ăștia), individa cu copilul este prinsă. Bun… după o perioadă de refacere etc, evident mamei i se pune în brațe un copil care era al ei, pe care l-a purtat în pântece 9 luni(sau aproape)  dar pe care, surprpriză nu îl cunoștea, nu il simțea al ei, pentru că a fost scos abuziv și pentru că nu l-a ținut la piept din secunda următoare, ceea ce se mai și întâmplă în viața reală în cazul cezarienelor (făcute de medici).De accea cezariana nu e văzută cu ochi buni.
Pentru că între timp aflase cine era tatăl copilului, acestuia i-a fost încredințat copilul. Până nu a trecut peste traumă, mama nu a putut să se apropie de copil. Ma bucur pentru că până la urmă mama își construiește o relație cu copilul.
Și chiar nu e ceva neverosimil această întâmplare,femeile care nasc prin cezariană sunt predispuse la depresii pentru că nu au simțit că au participat la nașterea celui mic.

Eu am născut prin cezariană,de fapt,s-a născut ,am simțit că nu am participat,am stat pe un pat și mi s-a adus copilul după 15 min să îl văd.
Și totuși am fost ferită de acea depresie care te face să îți dorești să te arunci de la geam cu tot cu copil în brațe.Nu știu când s-a instalat depresia și nici când a plecat.Am simțit  frustrare că nu știam de ce plânge copilul,o fi de foame,de dureri de burtă,nu ea schimbat…habar nu aveam,după care se adăuga lipsa somnului amândurora.
Ce m-a făcut să mă simt utilă și bună ca mamă a fost că doar eu știam ce vrea,învățasem ce îi trebuie  și când eu dădeam gol…mă simțeam bine, simțeam că dă rezultate metoda mea,că suntem pe drumul cel bun.

Probabil și sigur cea mai bună soluție să ieși din depresie este în primul rând să ai putere să recunoști asta,să ai susținere din partea apropiaților,să îți dorești să treci peste asta și ceri ajutor specializat.Să nu mai credem noi că ne pricepem la toate,pentru că nu e așa,fiecare e bun la ceva și la altceva.

Doi ochi verzi de mamă

Mamă, ce nostalgie m-a luat când am citit vechile postări. Incredibil sentiment. Am retrăit fiecare cuvânt, frază, fiecare semn de exclamare.
Am retrăit momentele de glorie, de suspans, decepție și bucurie. Am simțit că eu am scris chiar dacă s-a întâmplat în urmă cu mulți ani. M-am simțit ca un actor care își vede filmele la cinematograf sau ca un scriitor care își vede cărțile pe rafturile bibliotecii sale de acasă.
Am surâs discret în colțul gurii și am răsuflat ușurată la gândul că am lăsat și eu ceva în urma mea, ceva de care, cum mai spuneam să am ce povesti nepoților.
Așa că dacă vreți să mai aflați câte ceva din „viața mea literară”, accesați arhiva blogului.

M-am simțit ciudat să citesc că la vremea aia nu imi doream copii, acum atârnat de gâtul meu am un copil de toată mândria. A fost ceva neprogramat, da, dar ne-am dorit să îl avem. Și apoi a fost mai ușor decât mă așteptam eu să fie. Adică îmi imaginam tot felul de ciudățenii, că n-o să mai am timp nici să respir. Ei, Dumnezeu nu a fost chiar așa de rău cu mine/noi și ne-a dăruit o fetiță cuminte care a dormit toată noaptea începând cu a2-a lună. (mămicile știu despre ce vorbesc).
N-a fost ușor dar nici greu să cresc un copil (încă îl mai cresc), de fapt n-am crezut că va fi chiar așa… nu ar fi un adjectiv potrivit pentru acestă experiență, de fapt a fost și va fi în continuare o aventură. E ca o excursie în munți. Peisaje frumoase dar periculoase, cu surprize neașteptate.
În primele 30 de secunde când am citit testul cu doha linii roz ca floarea de cireș am fost speriată, apoi conștiința mea m-a liniștit, am devenit zen și mi-am văzut de treabă. Au urmat procedurile clasice.

Eu cred că toată povestea s-a întâmplat cu un scop, s-a întâmplat într-un moment bun, potrivit sau poate chiar…într-un moment în care chiar aveam nevoie. Eu cel puțin. S-au trezit în mine niște realități, niște emoții și mai ales niște puteri pe care nu știam că le am;am devenit super woman, super mom. Și o zic scriu sincer, fără să plutească norișori pufori super albi pe lângă mine și asta nu ar fi neapărat greșit. Însă multă lume nu știe adevărată față a mamelor. Ele nu sunt simple bucătărese sau îngrijitoare, cele-care-șterg-pe-copii-la-fund, vaci cu lapte sau alte apelative. Și până la urmă ce dacă suntem vaci cu lapte? Măcar suntem vaci cu lapte pentru copiii noștri.
Am văzut relații mamă – copil nemaipomenite ;copilul ajuns la vârsta adolescenței sau chiar mai sus își venera mama, o iubea ca pe ochii din cap și erau foarte buni prieteni, nu îi era teamă să îi spună ce gândește, ce simte și mai ales ce își dorește. Asta înseamnă că acea mamă a făcut o treabă bună în creșterea copilului;o metodă de parenting sănătoasă e să îi dai copilului valori sănătoase. Copiii, chiar și la 2,3,4,10,18 ani nu sunt marionetele părinților, au nevoie de autocontrol si autonomie, bineînțeles pe măsura vârstei.

Eu am pornit la drum cu niște principii pe care nu le citisem încă în cărți de parenting :îmi respect copilul, dorințele, nevoile, îl iubesc necondiționat, indiferent ce va alege în viață să facă , indiferent de greșelile pe care le va face, indiferent de orientarea sexuală pe care o va avea, îi respect intimitatea, îi cer ceea ce pot și eu la rândul meu să – i ofer și nu îl subestimez.
Mai târziu am citit și încă citesc cărți de parenting. E o adevărată disciplină.
Și e mai frumos să crești un copil decât… orice altă meserie din lume.

Punct.Și de la capăt

Doamne, prin câte am trecut de când ne-am mai fost pe aici. Câte am făcut și câte nu am făcut.;am fost rebelă, am fost de dulce, iar acum am doi ochi verzi, pe care oricum îi aveam… doar că i-am ținut ascunși, dacă se poate așa ceva.
Acest blog este fostul – copilul rebel din mine- unde am scris încă din 2009.Timpul trecea și îmi dadeam seama că e ciudat să mă numesc așa;deși aveam cititori care mă urmăreau, citeau și comentau, am decis să plec. Nu am șters blogul, l-am lăsat ca amintire. De aceea am incercat să îl surescitez și să îi mai acord o șansă sau poate mai multe dar sub alt nume, așa cum e firesc.
Postările vechi mai există în arhivă doar pentru că le-am scris eu, am depus efort, chiar dacă nu pare, le-am scris cu patos, nerv, bucurie, cu nevoia de autovindecare, autocunoaștere. În unele postări mă recunosc, în altele nu. Și asta mă bucură. Pentru că nu putem fi într – un fel mereu, de la început și până la sfârșit.
Cât mă bucur că am crescut, cât mă bucur că sunt tot eu dar într-o variantă mai bună. Sper să am ocazia ca nepoții mei să asculte povești savuroase de la mine. (cross finger)
Și apoi am scris pe scriudedulce.blogspot.com. Nimic notabil nu s-a întâmplat.
Ca apoi să revin aici. Știu,  probabil îmi derutez cititorii dar am ales să fac cum mă simt eu mai bine, mai comod și mai inspirată. Ar fi tare plăcut să știu că cei care au dat „subscriu” la blogul vechi să îl redescopere acum, aici, pe acesta.