Casa părintească îmi amintește de tata, nu cimitirul

Deși în curând se împlinește anul, eu încă sunt în starea de negare. Încă îl mai aștept pe tata să intre pe ușă, să răspundă la telefon, să plecăm cu mașina, să ne aștepte la masă cu pește gătit și prins de el, să se joace cu nepoata lui…

N-am crezut că voi face parte și eu din „clubul celor cu rude decedate”, dar știm cu toții că întrebarea „de ce mie?” este retorică, însă la noi a fost ceva mai mult decât neașteptat. E la fel de neașteptat ca atunci când duci o viață super sănătoasă, sport, fără stres, călătorii și vacanțe, relație de cuplu și sex super, bani și altele și te trezești că îți cade tencuiala de la o clădire veche în cap.

Viața este uneori foarte nedreaptă.

despre tata
fragil

Nu cred că mai are rost să spun că sunt alții mai bolnavi sau care trăiesc în condiții mult mai grele decât a făcut-o tata și totuși trăiesc. Asta nu înseamnă că le doresc moartea, că sunt invidioasă pe ei. Este, poate, modul meu de a nu accepta moartea tatălui meu într-un timp scurt și aproape din senin.

Oricum, nimeni nu moare de sănătate, nimeni nu pleacă curat ca lacrima. Însă e foarte greu de acceptat o moarte care nu-ți bate întâi la ușă, care nu te avertizează, care nu-ți dă timp de vindecare, care nu te lasă măcar să-ți iei rămas bun. Cea din urmă încă mă urmărește.

Mulți spuneau că nu vor să-și vadă rudele în sicriu. Pentru că  atunci când îi duc la groapă să nu rămână cu acele amintiri în cap. L-am văzut pe tata așa, probabil ca să realizez ce mi se întâmplă, ca să știu că e adevărat.

E ciudat, deși merg la mormântul lui, îi văd numele scris, îmi amintesc clipele de groază pe care le-am trăit acolo și…nu simt nimic. Nu știu dacă e din cauză că, sub inconștient refuz să accept realitatea, fie că nu îl identific cu un morman de pământ unde numele acela poate fi al oricui altcuiva.

Și simt că n-am plâns suficient ca să mă descarc și să-mi vindec durerea și uneori nu o fac ca să nu mă vadă mama, soția lui. Am stat și am plâns pe furiș ca un copil căruia i s-au furat jucăriile. Am plâns și l-am visat de foarte multe ori. Mereu de bine.

Locul care îmi amintește de el nu este cimitirul, ci casa unde a locuit el, hainele lui, lucrurile lui și obiceiurile lui.

Tată, tu știi că mi-ai lăsat copilul fără bunic? Știi asta?

catalina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *