Când timpul te ajută să-ți vindeci rănile

Nu credeam asta. Nu credeam că timpul vindecă rănile. Complet nu, cât de cât, să nu mai simți că te topești pe picioare sau să-ți iasă inima din piept de necaz ori de câte ori îți amintești.

De fiecare dată când îmi aminteam mă năpădeau lacrimile, și pentru tot atâtea ocazii când îmi era imposibil să le vărs, le vărsam mai târziu. Înzecit. Înmiit.

E la fel de trist ca și acum un an. Doar că doare altfel. Nu mai ustură rana ca la început, nu-mi mai vine să zbier în gura mare „de ce”, nu mai caut motive, explicații; iau situația ca atare.

Despre ce vorbesc? Despre tata, despre faptul că de un an nu mai e…

catalina

Lasă un răspuns

WordPress spam blocked by CleanTalk.