Carte de identitate, Sanda Nicola

Pentru cine nu știe, Sanda Nicola este un jurnalist cu multă experiență în transmisiuni live, dezbateri politice, emisiuni și știri. Punctul comun al acestor categorii media este drama, adrenalina.

Sanda Nicola
Sanda Nicola

„Carte de identitate”, este o autobibliografie. Dar nu orice autobibliografie. Nu e scrisă în ordine cronologică, ci evenimentele sunt grupate în funcție de mesajul pe care vrea să-l transmită, poate un punct comun, un fel de deja-vu , o întâmplare din trecut ce vine în prezent.

O carte scrisă superb, la persoana I, o poveste de viață incredibilă. O viață trăită la extrem de dragul  jurnalismului, a reportajului, a spectacolului, a relatării la cald a unor evenimente tragice.

Viață de familie tumultoasă, răzvrătirea din adolescență, un divorț, un copil pierdut, multă muncă, nopți nedormite, mâncare proastă, atacuri de panică, respingerea tatălui biologic, ratarea admiterii la facultate, cancer de col…Doamne, prin câte a trecut femeia asta! Cum a avut puterea să meargă mai departe, cum a reușit? Cum și-a potolit demonii??? Cum de n-a ajuns în cămașă de forță?

Citind această carte, pe care mi-o doream încă de când a vorbit Sanda despre ea, mi-am dat seama că problemele mele sunt atât de mici, în comparație cu probleme ei de pe atunci…Și îmi sunt mie recunoscătoare că nu mă las doborâtă așa ușor, că nu las problemele să devină mari.

 

Se citește ușor, dar în același timp e grea, pentru că încărcătura emoțională iese la suprafață ca să ne amintească cât de fragili suntem, cât strânge omul în sufletul său, cum tot ceea ce ni se întâmplă nu e întâmplător, cum strângem frici, angoase, temeri din trecut care ne vor face rău și în prezent.

„…dar viața mea se schimba involuntar, pentru că fiecare atac de panică mă consuma enorm, storcea viață din mine și aveam nevoie să zac ca să-mi revin. O vreme mă târâiam palidă și lipsită de vlagă prin casă, izolându-mă , pentru că nu avem chef de nimeni și nimic, iar când nu mai simțeam frica aia paralizantă , și realizam că nici de data asta n-am murit, voiam să celebrez viața în cele mai stupide moduri cu putință. Căutam instinctiv situațiile cu suspans și adrenalină, ca să-mi dovedesc că pot să le fac față, adesea în compania unor oameni la fel de tulburați, care și ei pretindeau că sunt bine.”

O poveste care te pune pe gânduri, un exemplu de voință, de profesionalism, de curaj.

Ce îmi place la scriitura Sandei, e că nu cere compasiune, nu e scrisă în așa fel încât să strige :„uitați prin ce am trecut eu, uitați, nu faceți ca mine.”  E scrisă ca să se descarce, ca să-și asume, să-și revendice trăirile, emoțiile.

Scrisul e terapie, și cine înțelege asta, va înțelege și cartea!

 

catalina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WordPress spam blocked by CleanTalk.