Nu am timp!

 Nu am timp! Toată lumea e grăbită. Toată lumea își verifică ceasul din 5 în 5 minute. E ca o cursă nebună. Ca un rat race, ca o formula 1, ca o permanentă alergare contra cronometru.

Nu am timp!

Toată lumea aleargă. După bani, după dragoste, după faimă, după plăcere, după nevoi, după cumpărături.

Nu am timp!

Nimeni nu mai are timp. De gătit, de iubit, de citit, de plimbat, de așteptat. Toată lumea vrea totul ACUM! Nicio secundă în plus.

Nu am timp!

Nimeni nu mai are timp de privit natura, toată lumea e cu ochii în telefon. Verifică, citește sau trimite mesaje, sună sau este sunată.

Nu am timp!

Lume, unde te grăbești așa? Lume, tu nu știai că timpul ți-l poți „fabrica” și singură? Și că nu ai nevoie de mari „scule”? Că poți renunța la ce e nociv și inutil, la ce nu-ți aduce niciun folos, în detrimentul lucrurilor simple și frumoase?

Lume, unde te grăbești așa?

Paștele, așa cum mi-l amintesc eu

Paștele, când eram eu copil, era o poveste! De Paște, părinții noștri își vizitau părinții, făceam pregătiri cu toții, toată lumea participa. Era o muncă colectivă, un fel de clacă, pentru cine cunoaște termenul ăsta. Se muncea cu drag, de drag și cu simț de răspundere.

Bunica mea era

un fel de Maria Montessori, ne lăsa să ne băgăm nasurile peste tot, și considera că asta ne va ajuta să ne dezvoltăm abilitățile practice. De la frământat aluat, dat cu sapa, ajutat la bucătărie, până la șters geamuri și dat cu var, le-am făcut cu mare interes și curiozitate, mai ales că pe vremea aia, copiii erau mici și proști.

Se mergea la biserică, da! Nu ratam nicio Denie. Deși pentru noi era prilej de hlizeală și distracție.

Era… o poveste toată sărbătoarea. Aveam haine noi pe care le purtam la biserică și în ziua de duminică. Duminica aia, pe care o așteptam cu mare dor. Duminica aia în care abia așteptam să mâncăm cozonacul copt în cuptor de lut; ziua în care luam masa afară ascultând ciripit de păsărele și eram invadați cu miros de narcise și liliac.

Paștele era ziua în care toată lumea era fericită și zâmbea, dar nu pentru că era Paștele și toată lumea trebuia să fie mai bună. Nu! Pentru că eram cu toții, bunici și nepoți, copii și părinți, ne fusese dor unii de alții, pentru că era cald și soare, pentru că mâncam din bucatele pregătite cu mâinile noastre, nu ale altuia și pentru că…știam să căutăm fericirea în lucruri simple.

Și deși bunica făcea mâncăruri diverse și masa era bogată, nu ni s-a făcut rău niciodată de la prea multă mâncare. Ea avea un stil de gătit foarte echilibrat și chiar sănătos. Nu exista mâncare prea sărată, friptură în sânge sau prea arsă, desert prea dulce.

Mă chinui mereu să reproduc momentele astea memorabile din copilărie, să aduc puțin parfum de altă dată, să mă ung pe suflet cu amintiri. Bineînțeles, nu reușesc! Acum e…altceva. Și în bine dar și în rău…

 

 

 

 

Haine noi de primăvară pentru blog

La început de primăvară, cam toți ne dorim haine noi. Așa și-a dorit și blogul. Mă rog, mi-am dorit eu pentru el. Merita!
Mi-au dat o mână de ajutor cei de la thecon, care s-au ocupat ca blogul să arate mai bine, să fie mai practic și mai aerisit. Cu ocazia campaniei de susținere a bloggerilor  cei de la thecon s-au oferit să mă ajute cu haine noi pentru blog, gratis. Iar pentru acest lucru le mulțumesc foarte mult, a fost de un mare ajutor și vă recomand să-i căutați dacă aveți nevoie de servicii web design.

Mulțumesc, thecon!

Fericirea nu e completă dacă nu e postată pe facebook

Fericirea nu e completă dacă nu e postată pe facebook.

Facebook-ul nu e indicatorul fericirii sau a nefericirii. Facebook-ul nu trebuie să fie înlocuitorul persoanei căruia dorești să i te adresezi.

Văd foarte des persoane care postează „la mulți ani” iubitei, soției, copilul, ca și cum acea persoană ar fi departe și singura modalitate de a-i transmite toate cele bune, este să îi scrie pe facebook. Destul de impersonal și rece, aș spune eu. Destul de meschin, acum, în era tehnologiei, a minutelor nelimitate, a gigabitilor fără număr, să îi scrii un mesaj emoționant, afectuos, pe facebook, unde, culmea îl citește și alte persoane. Continuă lectura „Fericirea nu e completă dacă nu e postată pe facebook”

Cum să scapi de prieteni în câțiva pași simpli

Cine ar vrea să scape de prieteni, nu-i așa? De ce ai vrea să ți-i îndepărtezi, când prietenii sunt a doua familie? Când prietenii sunt cei la care apelezi în caz de nevoie, supărare sau fericire.

Prietenii sunt acea categorie de persoane cu care vrei să bei o cafea fără motiv, la care te poți duce în vizită oricând sau îți vin în vizită oricând. Pentru că vrei și tu…și ei. Neapărat!

Și totuși…când vrei să scapi de câțiva prieteni: Continuă lectura „Cum să scapi de prieteni în câțiva pași simpli”

Mini interviu cu mine

mini interviu
mini interviu

Așa mult ce-mi plac interviurile Andreei Esca de la Europa fm, încât am zis să fac un mini interviu cu mine și să răspund la întrebările cu care Andreea îi intervievează pe invitații săi. Așadar: Continuă lectura „Mini interviu cu mine”

Cum am ajuns să-mi placă și mașinile pe lângă farduri (P)

Știu cum sună, acestă Roxana Ciuhulescu a familiei mele.

Pasiunea mea (deși e cam mult spus pasiune, hai să-i spun atracție) pentru mașini și șofat există încă din copilărie, când învățasem reguli și indicatoare odată cu tata și fratele meu. Îmi plăcea așa de mult încât abandonam și păpușile și alte jucării, iar eu eram un copil care s-a jucat mult, până în adolescență.

Cred că la momentul respectiv, îmi plăcea mai mult să mă uit la indicatoare rutiere decât la desene animate.

Continuă lectura „Cum am ajuns să-mi placă și mașinile pe lângă farduri (P)”

Reportaj din vremea copilăriei și a adolescenței (P)

 

Probabil că nu e corect să amestec copilăria cu adolescența, ele având scopuri și activități diferite, însă pentru mine, adolescența a fost un fel de copilărie prelungită, iar pentru mulți copii de pe vremea mea(!), copilăria dura ceva  mai mult. Adolescența nu începea la 10 ani ca acum, la 12 ani eu încă mă jucam cu păpușile, nu mă gândeam cum să cuceresc băieți.

Deși, în orașul natal, principalele activități de divertisment, jocurile noastre se desfășurau afară, erau limitate ca timp. Mie, cel puțin îmi plăceau parcurile. Adoram să mă dau în leagăn și balansoar. Și deși erau cele mai aiurea și nesigure parcuri, cu leagăne defecte și topogane din beton, pentru mine, parcul era satisfacția supremă. Continuă lectura „Reportaj din vremea copilăriei și a adolescenței (P)”

Lucruri simple

Haine proaspăt spălate…

Miros de ger…

Satisfacția lucrului bine făcut…

Senzația de ușor de după duș…

O cafea fierbinte lângă sobă…

Îmbrățișarea celui drag…

Un „ai grijă de tine”…

O mână de ajutor în loc de o mână de bătaie…

Lucrurile bune sunt de cele mai multe ori cele „ieftine”, simple, aproape, ce nu trebuiesc căutate secole la rând. Sunt aproape și în același timp atât de departe, atât de neatins.

Se pare că unii dintre noi nu se mai hrănește cu iubirea sinceră, unii au nevoie de confirmări de la cei din jur.

Alții au nevoie să „strige” fericirea, deși…mulți nu știu cu ce se mănâncă.

În transmisiune directă de pe frontul de luptă

Oameni buni, transmit de pe frontul de luptă. Nu știu cum vă simțiți voi în momentele astea, dar eu așa mă simt.

La orice pas mă aștept să primesc un glonte în cap, un cuțit în spate, un pumnal în inimă.

„Siguranță și încredere.”

Ce ușor e să dai din gură. Ce ușor e să promiți lucruri pe care nici tu nu le crezi; ce ușor e să spui că totul va fi bine, chiar și atunci când nici nu știi de fapt ce înseamnă să faci bine. Continuă lectura „În transmisiune directă de pe frontul de luptă”