Despre alăptat

Alăptarea naturală a copiilor  poate fi un mare aliat în viața beneficiarului direct, copilul, dar și a mamei. Este evident cel mai mare avantaj atunci când vorbim de mâncare de bebeluși.
Am observat că treaba cu alăptatul în public este considerată ori ciudată și nepotrivită, chiar am auzit și cuvântul „nesimțire”, ori foarte normală. Puțini sunt cei care sunt la mijloc, la fel cum sunt și eu. Consider că a alăptatul este un drept pe care ți-l rezervi, e bine să îi știi avantajele și dezavantajele și să iei decizia care te favorizează cel mai bine. E bine să nu pleci urechea la ce spun babele din popor că să nu iei copilul în brațe prea des, mai aes dacă ai făcut cezariană și să îl alăptezi la cerere, pentru că,în perioada în care copilul bea doar lapte, acesta îi ține loc și de apă, iar în zilele toride este esențial să te hidratezi, inclusiv bebelușii,că sunt și ei oameni. Este greu la început să ieși din casă cu un bebe, dar dacă psihicul tău depinde de o ieșire la plimbare, eu nu aș refuza, iar dacă copilului îi vine setea, îl refuzi? Lucrul acesta este esențial de înțeles. Nu cred că vreunei mame îi este plăcut să alăpteze pe stradă, de fapt nu este ceva de plăcut aici, este un fapt care trebuie împlinit, mai ales dacă până în casă drumul e lung.

Reacții pozitive:
De exemplu, tatăl meu era ușor pudic, considera că lenjeria e intimă, părțile intime ale fetelor lui erau intime, așa că atunci când unui dintre nepoții lui era alăptat, se intoarcea mai pe o partea, evita să se uite în direcția aia sau pur și simplu pleca din cameră și reintra când se termina cu alăptatul. A înțeles că e ceva intim dar în același timp ceva normal și natural.
Soțul meu consideră că e ceva normal să alăptezi, iar dacă se întâmplă să fie nevoie să alăptezi pe stradă, te retragi undeva și încerci să te acoperi ușor , nu îi pui plapuma pe cap copilului să nu poată respira.
Reacții negative :
De la un bărbat am auzit că cele care alăptează pe stradă sunt nesimțite, mai ales dacă sunt și grase, pesemne nevastă – sa a fost vreo silfidă după ce a născut. Că dacă ar vedea un fotomodel că alăptează li s-ar părea chiar frumos și sexi.

Bineînțeles, că aceste persoane nu au nimic împotriva bărbațiilor grași care umblă pe caniculă fără tricou, cu părul de la subraț la vedere sau celor care scuipă pe stradă.
E adevărat că unele femei refuză să caute locuri ferite și le se „oferă”  copiilor fără compromisuri însă, personal, mi se pare mai vulgară pornografia de pe străzi.
Trebuie pusă la zid vulgaritatea,violența împotriva oamenilor,copiilor,animalelor,aruncatului pe stradă a gunoiului,țigărilor,vorbitului urât .Să condamnăm adevăratele pericole pentru societate.

Aleg să nu îmi mint copilul

Paranteză:Din start spun că excepție este varianta cu Moș Crăciun,sunt în faza când încerc cu grijă să îi spun că nu toți oamenii de pe stradă îmbrăcați în moș sunt adevărații moși crăciuni.Închei paranteza.

Încă dinainte de a avea copil era sigură că nu îl voi minți când voi avea unul.Chiar dacă sunt minciuni din acelea mici și nevinovate care nu rănesc ,nu atentează la viața nimănui,nu chinuie sau judecă pe cineva,până la urmă tot minciună se numește.

Am vrut să cresc un copil care să știe ce se va întâmplă dacă umblă la aragaz,la priză,la întrerupător,la vreun buton inofensiv; pentru ce există medicii și seringile acestora,că medicii nu îți vor face injecție dacă plângi după mama ta,că polițiștii nu te vor lua cu ei dacă țipi în parc,iar țiganii nu te prind și te duc acasă la ei dacă te plac (asta nu că n-ar fi exclus,o pot face și alți oameni de altă naționalitate,dar eu m-am referit la acea vorbă care ne-o spunea mamaie cu țiganii).
Am ales să îl nu mint pentru că într-un fel știam că aceste minciuni se vor întoarce împotriva mea,știam pentru că am văzut copii îngroziți de medici și de seringi,de polițiști,de câini,animale,frici induse de adulți,temeri nejusticate.Sunt părinți care își mint copiii să în iarbă sunt șerpi,că pisicile,câinii au purici și sub nici o formă să nu-i atingă,că vânzătoarea de la magazin e rea și îi va goni,că banii sunt murdari,că alergatul e de rău,că mama îi va aștepta 4 ore pe hol cât sunt ei la grădiniță,asta dacă intr-adevăr nu o faci,că tatăl său e la serviciu și vine diseară,când de fapt el va veni peste o lună.
Eu am ajutat-o pe fiică-mea să aibe o relație decentă cu medicul care o tratează,îi duceam flori,o încurajam să stea de vorbă cu el,să-l salute,să-l întrebe ce mai face,dacă are copii,etc,i-am spus adevărul despre seringă,că o va durea când îi va lua sânge,dar că este important să o facă,iar eu îi voi fi alături.Prima dată când i s-a recoltat sânge,exceptând când era bebe,s-a purtat admirabil și a cooperat.
Nu am mințit-o nici când bunicul ei a murit,spunând că e la lucru.Am îmbrăcat adevărul într-o poveste ușor de digerat pentru 4 ani.
Nu o mint și nu am mințit-o nici când plec la serviciu,îi spun că vin diseară sau când sunt de noapte,îi spun că ne vedem dimineață.
Nu am nimic de pierdut ,îi câștig încrederea ,o fac să se simtă importantă,pentru că așa și este.
Eu așa am ales să îmi cresc copilul,mi s-a părut varianta cea mai sinceră,cea mai corectă fată de el și chiar față de mine,nu vreau să risc să mă încurc în minciuni,îi ofer un model de urmat ,îl învăț să spună adevărul la rândul lui.

Ce panaramă ești !

(În primul rând vreau să atrag atenția că la acest cuvânt-panaramă- blogspotul l-a marcat ca fiind un cuvânt scris greșit.)

Nu m-ar fi deranjat dacă auzeam acest cuvânt de la un cocalar spus prietenei lui.
M-a intrigat că fost rostit de o mamă pentru copilul ei.În parc.Pentru că acesta avut o divergență cu un alt copil care a ieșit cam urât.
Și mă-sa s-a gândit că nu ar prinde rău o urecheală,eventual și
o înjurătură ca să fie all inclusive.

În altă zi un părinte cu ai săi doi copii în parc.Cel mare de vreo 8-10 ani ,având autism,cel mic vreo 1,5-2 ani fără probleme.Evident tatăl îi dădea atenție mai multă celui mic ,verbaliza cu el,pe când cel mare era lăsat să facă ce vrea,adică nimic.Iar când acesta se făcuse tot numai salivă pe barbă,taică-su l-a șters așa…foarte agresiv cu gluga bluzei.Dacă era taică-su…
Se simțea în atitudinea adultului (am decis să-l numesc așa pentru că după dragostea pe care i-o arăta nu era tatăl său) că îi era frică să nu fie rănit cel mic de cel mare ,însă copilul cel mare chiar părea să aibe intenții bune.Au făcut poștă o sticlă de apă ,evident primul a fost cel mic,adultul care a dat de câteva ori pe gât sticla,la urmă băiatul cel mare ,căruia i-a rămas apă cât să te clătești în gură puțin și era așa cald afară.De parcă nu ar fi fost de ajuns dar i-a mai și luat sticla de la gură forțat ca să-i dea celui mic să se joace cu ea.
Nu știu dar…după cum se ferea băiatul cel mare de adult cred că și-o mai lua după ceafă…părerea mea.
Am asistam la scena asta care s-a petrecum foarte repede.Mi-aș fi dorit să mai stea în parc,aș fi vrut să sun la poliție.

Ar fi cazul să  nu îi mai numim pe acești adulți părinți pentru că nu sunt !!!

Depresie post natală

Adică starea aia proastă pe care e posibil să o ai după ce naști. Nu intru în detalii prea multe, ideea de bază a acestei postări e să povestesc două cazuri diferite.

Primul, mai dramatic, l-am vazut într-un film,pe vremea când eram in concediu, nu chiar o telenovelă, un fel de beverly hills 90210 mai modern sau Friends dar nu așa comic. Ea, personajul principal, psiholog rămâne însărcinată, însă pentru că se întâmplă să întrețină relatii sexuale cu 2 parteneri la intervale scurte de timp, nu prea știe cine e tatăl. De ce e relevant?
Pentru că decide să rămână singură și să își crească singură copilul.
În timpul acesta tratează o persoană cu probleme psihice, posibil și probleme de personalitate care cu ceva timp în urmă pierduse o sarcină, iar acum credea că acel copil din din burta psiholoagei este copilul ei mort care îi vorbește și o strigă.
Îi află adresa medicului și când burta era destul de avansată să-i spun așa ,o sechestrează, anesteziază și cu temele făcute îi face cezariană. Ok, până aici e forțat subiectul,te gândești că nu e posibil așa ceva, dar hei astea sunt filme, au subiectele îngroșate pentru a scoate în evidență ceva important.
Mai departe decurge totul firesc, ea ajunge la spital, descoperită de un prieten îngrijorat că nu mai răspundea la telefon (prietenii ăștia), individa cu copilul este prinsă. Bun… după o perioadă de refacere etc, evident mamei i se pune în brațe un copil care era al ei, pe care l-a purtat în pântece 9 luni(sau aproape)  dar pe care, surprpriză nu îl cunoștea, nu il simțea al ei, pentru că a fost scos abuziv și pentru că nu l-a ținut la piept din secunda următoare, ceea ce se mai și întâmplă în viața reală în cazul cezarienelor (făcute de medici).De accea cezariana nu e văzută cu ochi buni.
Pentru că între timp aflase cine era tatăl copilului, acestuia i-a fost încredințat copilul. Până nu a trecut peste traumă, mama nu a putut să se apropie de copil. Ma bucur pentru că până la urmă mama își construiește o relație cu copilul.
Și chiar nu e ceva neverosimil această întâmplare,femeile care nasc prin cezariană sunt predispuse la depresii pentru că nu au simțit că au participat la nașterea celui mic.

Eu am născut prin cezariană,de fapt,s-a născut ,am simțit că nu am participat,am stat pe un pat și mi s-a adus copilul după 15 min să îl văd.
Și totuși am fost ferită de acea depresie care te face să îți dorești să te arunci de la geam cu tot cu copil în brațe.Nu știu când s-a instalat depresia și nici când a plecat.Am simțit  frustrare că nu știam de ce plânge copilul,o fi de foame,de dureri de burtă,nu ea schimbat…habar nu aveam,după care se adăuga lipsa somnului amândurora.
Ce m-a făcut să mă simt utilă și bună ca mamă a fost că doar eu știam ce vrea,învățasem ce îi trebuie  și când eu dădeam gol…mă simțeam bine, simțeam că dă rezultate metoda mea,că suntem pe drumul cel bun.

Probabil și sigur cea mai bună soluție să ieși din depresie este în primul rând să ai putere să recunoști asta,să ai susținere din partea apropiaților,să îți dorești să treci peste asta și ceri ajutor specializat.Să nu mai credem noi că ne pricepem la toate,pentru că nu e așa,fiecare e bun la ceva și la altceva.

Doi ochi verzi de mamă

Mamă, ce nostalgie m-a luat când am citit vechile postări. Incredibil sentiment. Am retrăit fiecare cuvânt, frază, fiecare semn de exclamare.
Am retrăit momentele de glorie, de suspans, decepție și bucurie. Am simțit că eu am scris chiar dacă s-a întâmplat în urmă cu mulți ani. M-am simțit ca un actor care își vede filmele la cinematograf sau ca un scriitor care își vede cărțile pe rafturile bibliotecii sale de acasă.
Am surâs discret în colțul gurii și am răsuflat ușurată la gândul că am lăsat și eu ceva în urma mea, ceva de care, cum mai spuneam să am ce povesti nepoților.
Așa că dacă vreți să mai aflați câte ceva din „viața mea literară”, accesați arhiva blogului.

M-am simțit ciudat să citesc că la vremea aia nu imi doream copii, acum atârnat de gâtul meu am un copil de toată mândria. A fost ceva neprogramat, da, dar ne-am dorit să îl avem. Și apoi a fost mai ușor decât mă așteptam eu să fie. Adică îmi imaginam tot felul de ciudățenii, că n-o să mai am timp nici să respir. Ei, Dumnezeu nu a fost chiar așa de rău cu mine/noi și ne-a dăruit o fetiță cuminte care a dormit toată noaptea începând cu a2-a lună. (mămicile știu despre ce vorbesc).
N-a fost ușor dar nici greu să cresc un copil (încă îl mai cresc), de fapt n-am crezut că va fi chiar așa… nu ar fi un adjectiv potrivit pentru acestă experiență, de fapt a fost și va fi în continuare o aventură. E ca o excursie în munți. Peisaje frumoase dar periculoase, cu surprize neașteptate.
În primele 30 de secunde când am citit testul cu doha linii roz ca floarea de cireș am fost speriată, apoi conștiința mea m-a liniștit, am devenit zen și mi-am văzut de treabă. Au urmat procedurile clasice.

Eu cred că toată povestea s-a întâmplat cu un scop, s-a întâmplat într-un moment bun, potrivit sau poate chiar…într-un moment în care chiar aveam nevoie. Eu cel puțin. S-au trezit în mine niște realități, niște emoții și mai ales niște puteri pe care nu știam că le am;am devenit super woman, super mom. Și o zic scriu sincer, fără să plutească norișori pufori super albi pe lângă mine și asta nu ar fi neapărat greșit. Însă multă lume nu știe adevărată față a mamelor. Ele nu sunt simple bucătărese sau îngrijitoare, cele-care-șterg-pe-copii-la-fund, vaci cu lapte sau alte apelative. Și până la urmă ce dacă suntem vaci cu lapte? Măcar suntem vaci cu lapte pentru copiii noștri.
Am văzut relații mamă – copil nemaipomenite ;copilul ajuns la vârsta adolescenței sau chiar mai sus își venera mama, o iubea ca pe ochii din cap și erau foarte buni prieteni, nu îi era teamă să îi spună ce gândește, ce simte și mai ales ce își dorește. Asta înseamnă că acea mamă a făcut o treabă bună în creșterea copilului;o metodă de parenting sănătoasă e să îi dai copilului valori sănătoase. Copiii, chiar și la 2,3,4,10,18 ani nu sunt marionetele părinților, au nevoie de autocontrol si autonomie, bineînțeles pe măsura vârstei.

Eu am pornit la drum cu niște principii pe care nu le citisem încă în cărți de parenting :îmi respect copilul, dorințele, nevoile, îl iubesc necondiționat, indiferent ce va alege în viață să facă , indiferent de greșelile pe care le va face, indiferent de orientarea sexuală pe care o va avea, îi respect intimitatea, îi cer ceea ce pot și eu la rândul meu să – i ofer și nu îl subestimez.
Mai târziu am citit și încă citesc cărți de parenting. E o adevărată disciplină.
Și e mai frumos să crești un copil decât… orice altă meserie din lume.