Când nimic nu e ceea ce pare

 ”Nici mantia-mi întunecată,nici
Veștmântu-ndătinat de mare doliu,
Nici furtunosul răsuflării hohot
Nestăpânit,și nici izvorul plin
Al lacrimilor,nici mâhnirea feței
Cu fel și chip de semne-ale durerii
Nu-s în măsură să m-arate lumii
Așa cum sunt.Acestea pot să pară
Fățărnicii ce sunt la îndemâna
Oricărui om.Dar ce e-n minte-ntrece
Tot ce se vede.Celelalte-s doar
Găteli ale durerii și amăgiri. ”
 (Hamlet,William Shakespeare)

Hamlet e cartea ce o citesc în prezent,iar când am citit acest pasaj…m-am identificat.S-a spus aici suficient și destul de bine pentru situația mea actuală legată de tatăl meu.
M-am luptat cât am putut eu să demontez mituri ,să sparg controverse legate de doliu și tradiții,să arăt că sufletul și interiorul personal e mai important și mai valoros decât toate hainele negre la un loc .Că pomenirea unei persoane dragi o faci și altfel,personal,intrinsec.Pentru că nu mereu exteriorul arată precum interiorul și e normal să fie așa.
Recunosc:nu am putut,nu am reușit ;lupta mea este și va fi inutilă.De aceea am și renunțat.Ca o lașă am abandonat lupta.
Cât aș vrea să fim mai introvertiți…

Ascultă-ţi inima

Anul trecut ,la începutul lunii aprilie,bunicul meu din partea tatălui murea .Murea după ce 2 luni s-a gândit dacă să plece sau nu dintre noi.Până la urmă moartea a fost mai puternică decât el şi l-a învins.
Exact cu o săptămână înainte de evenimentul ăsta l-am vizitat.Am fost să-i mai văd o dată chipul şi să-i strâng mâna,să-i zic „tataie” aşa cum îi plăcea.Mă gândesc că dacă nu mă duceam nici atunci…probabil aş fi trăit cu un mare regret că nu i-am strâns mâna înainte să plece de aici.
Parcă am simţit…am avut o mare dorinţă să merg să-l văd.Îmi era dor de el,nu-l mai văzusem de ceva vreme,fiind ocupată cu diverse lucruri.
Mi-am ascultat inima,care urla după o revedere…am ascultat-o şi…a fost bine.A plecat dintre noi ,sper că liniştit ,văzând că mi-a păsat de el.

S-a împlinit un an de la moartea lui,iar eu n-am fost să-i duc nici măcar o floare la mormânt ….

Mi s-a împlinit un vis.Au mai rămas câteva…

Probabil altcineva s-ar fi liniştit cu o ţigară la faza cu –vreau linişte-.
Nu ar fi dat cu pumnul în masă sau nu i-ar fi dat câteva lacrimi.Ar fi fumat o ţigară.E mai simplu.E mai puţin dureros.
Poate că aş fi fumat şi eu,numai că nu aveam ţigări.Şi ştim că nu prea se dau ţigări la bucată,iar dacă-ţi iei un pachet întreg trebuie să le fumezi pe toate.Că doar de asta le-ai luat,pentru asta-s ţigările.Dar nu…eu sunt pasivă cu ţigările.Adică …e mai bună o ţigară mai rar,poate când e frig (de genul -9 grade),că îţi încălzeşte gâtul.Dar nu pot să fiu fumătoare activă…am încercat,nu pot,mă plictisesc.Zău!Dacă simt nevoie,mai trag şi eu un fum ,două…trei…dar la un moment dat mi se face rău dacă e prea hardcore :)) Sau dacă se apropie un fumător de mine,de ăla de care miroase îngrozitor,mi se face rău,dar mai sunt şi fumători care miros bine,a parfum amestecat cu o dâră uşoară de ţigară;atunci nu mi se face rău 😀

Îmi aduc aminte când am pus prima dată gura pe ţigară;sau când ea s-a atins de mine.Eram pe vremea liceului,la un bal de boboci.Am rugat o colegă să mă lase să trag şi eu o dată din ţigara ei.”hai învaţă-mă că nu ştiu”.N-a fost bun profesor.Pot să consider că n-am fumat atunci.
Dar am învăţat câţiva ani mai târziu,la mare,în jurul unui foc,noaptea.Fugisem de acasă (de fapt am mers cu maşina) ca să plec la mare,prima dată.Habar n-aveam cum se ajunge la Vama Veche (doar din poveşti),n-aveam bagaje,nu cunoşteam pe nimeni ca să mă ajute,iar cine trebuia să mă aştepte acolo,cel care mă îndruma cum să fac,avea telefonul închis,murise bateria.Şi era să mă rătăcesc prin Constanţa :))
Până la urmă m-am descurcat,am ajuns şi mi-am trăit visul.Cum care vis? În copilărie (eram mică,până-n 12 ani) visam foarte des că sunt la mare,priveam marea de pe nisip şi fumam bă !! Şi am făcut-o şi p-asta.
Şi am avut un profesor bun.Trebuia să exersez ,aşa că am exersat cu trei ţigări,una după alta :))
Mă ce fain a fost!Câte am realizat eu atunci !
Bineînţeles că n-am dormit în noaptea aia la mare,am plecat direct la scârbici ,plină de nisip :))

P.S. Încep să mă liniştesc 🙂

Încă-i iarnă.

Ce frumos ningea! Cu fulgi mari şi rotunzi de parcă erau bomboane cip-cip.Deja vedeam brazi verzi împodobiţi cu zăpadă,formând o imagine cromatică liniştitoare pentru ochi.Verde şi alb.Un alb imaculat care a mai acoperit cât de cât din imaginea tristă a oraşului.
Simţeam miros de lumânări şi portocale exact ca într-o seară liniştită de Ajun.
Vedeam o cameră cu lumină difuză.Auzeam nişte voci calde şi râsete cu poftă.Simţeam o mână caldă şi fină peste a mea.Cafeaua asta avea un gust deosebit.
Mai mereu se întâmplă să ne dorim ceva exact atunci când nu-l mai avem,când nu se poate să-l mai avem.Aşa cum îmi doresc acum să vină primăvara.
Mi-e dor de soare şi iarbă verde.Mi-e dor de plimbări lungi prin parcuri,mi-e dor de apusul ăla de primăvară.

Până atunci să ne bucurăm şi de zăpada asta,să ne strângem frig într-un sac să avem pentru la vară când ne vom topi de cald :))