Bine ai venit acasă

 (….un fel de continuare)
Plouă.
Plouă leneş ca de primăvară.
Plouă cu dor de lenevit la căldură.
Pluteşte miros de iarbă verde şi flori proaspăt culese.
Miroase a tinereţe,a fericire .Ştiu sigur asta,că doar am deschis fereastra,am tras adânc o gură de aer proaspăt şi acum am închis-o.

Am auzit uşa când ai închis-o,bocancii tăi cum au presat lemnul tare şi neted,iar cheile cum au scos un sunet fin când au fost aşezate pe mobilă.Zgomotele astea le aştept de-o veşnicie.
Eu te aştept în camera noastră.Camera noastră cu ferestre mari unde a bătut ploaia toată ziua.Camera noastră cu draperii lungi şi covor pufos.
Te aştept lângă fereastră cu ochii mai verzi ca niciodată,cu acelaşi păr nepieptănat,cu aceeaşi piele albă,cu unghiile vişinii şi îmbrăcată în cămaşa ta.Îţi şterg fruntea  de apă,îţi mângâi pleoapele obosite,îţi admir cutele ochiului,îţi strâng mâna dreaptă şi abia apoi îţi sărut buzele.
Te simt cald,cu buzele fierbinţi ca de obicei,cu răbdarea ta imensă.
Te simt al meu.
Bine ai venit acasă!

Soarele de după furtună

Ba era furtună, ba era cald şi soare, ba era mohorât. Uneori eram tare derutată.Trebuia să fiu pregătită mereu cu umbrelă, tricou şi anti-depresive.

Ploaia îmi bătea puternic în geam, stropii erau acizi şi parcă îmi măcinau sufletul. Stăteam cu fruntea lipită de geamul rece şi aşteptam…aşteptam o rază de soare, un fir de iarbă încolţit, un zâmbet firesc.

Şi am aşteptat în zadar. Din nou aşteptările mi-au fost înşelate, din nou dezamăgirea a fost prezentă, din nou am zis „gata”.

Am zis un „gata” cu voce tare, adevărat şi sincer, din plămâni.

Am dreptul la fericire !!!

Am dreptul la zâmbete fără să fiu nevoită să cer. Primesc fără să cer. Şi e bine.

Am dreptul să-mi fac planuri ; am dreptul să închid ochii şi să visez cer albastru şi curat; am dreptul să lenevesc în pat alături de o respiraţie caldă.

Soarele de după furtună e mereu curativ.

Perfect de imperfect

Nu cred în perfecţiune.Probabil nici nu există.Probabil nici Dumnezeu nu este perfect.Pentru că dacă ar fi perfect şi noi am fi perfecţi.Şi nu suntem.Aşa ne-a lăsat.Să ne chinuim să atingem perfecţiunea,să o mimăm,să o stimulăm.

În realitate perfecţiunea nu a binecuvântat pe nimeni.Ea există ca  mit,ca o chestiune pe care probabil unii şi-o doresc,unii nu.Alţii au impresia că au găsit-o.

Şi totuşi cred în lucruri care puse cap la cap dau o combinaţie reuşită.Nu cred în partenerul perfect,dar cred în compatibilităţi,în potriviri,în asemănări.
Nu am căutat niciodată bărbatul/partenerul perfect.Pentru că nu există şi pentru că nu-mi doresc.Nu-mi doresc un bărbat precum aţa; întins şi fără nici un capăt.Nu vreau să ştie totul despre mine fără puţin efort din partea amândurora.
Îmi doresc ca ‘bărbatul perfect’  să aibe destul tupeu încât să fie el însuşi indiferent de consecinţe.Să-şi accepte defectele,calităţile.Nu vreau un bărbat pe post de monument,cu care să-mi satisfac poftele fizice,cu care să ies în oraş pentru că „e iubitul meu” ,ci vreau ca El să-mi fie sursă de inspiraţie,îndemnul în viaţă,cel de la care am ce învăţa ,cel care îmi dă fiori ,cel care are mâna ‘perfectă’ pentru mine.
Şi….ar fi ‘perfect’ dacă mi-ar spune „iubito” …

Vreau să simt ,nu să aud

Cuvintele care nu transmit nimic nu au nici o valoare pentru mine.E ca un vânt obişnuit într-o zi de primăvară,ca atunci când te-ai obişnuit cu zăpada,când ceva trece pe lângă tine şi nu-i dai importanţă.E acolo,l-ai văzut dar …n-ai avut dorinţa să stai să-l priveşti.
Cuvintele pot spune multe,da ; cuvintele pot răni teribil şi pot să-ţi răsune în cap mult timp,cuvintele pot mângâia,pot alina şi să-ţi răsune în cap mult timp.Indiferent ce formă îmbracă,atunci când sunt din inimă,când sunt adevărate ele îşi ating ţinta ,fac ravagii .
De multe ori cuvintele sunt în plus.Ştii…ai o senzaţie de „ştiam,am simţit” .Asta pentru că simţirile tale ,gândurile nu pot să încapă în nişte banale cuvinte.Câte cuvinte poţi să rosteşti ca să-ţi exprimi ura? …sau dorul…sau aprecierea?
Faptele vor fi apreciate mai mult.Cuvintele pot fi rostite şi doar aşa….ca să fie,ca o scoatere de ochi „dar ţi-am zis”.Nu…arată-mi.
 Faptele vor rămâne impregnate în piele.Vei închide ochii şi-ţi vei aminti un sărut,vei simţi palma primită,o mâna caldă peste a ta,o privire înţepătoare.Nu-i aşa că transmit mai multe??
Vreau să simt,sunt sătulă să aud dar fără să primesc.
Vreau să simt,nu să aud.

Îmi caut viaţa

Cana asta de cafea îmi dă speranţă.Îi simt gustul  inconfundabil în timp ce urmăresc cum bătaia vântului flutură draperia mult prea banală.Fereasta e larg deschisă,tocmai ca să intre viaţa,să intre forfota de primăvară,forfota de cotidian,să simt vibraţiile unei vieţi normale,unei vieţi complete.
Caut cu privirea orizontul.Nu-l găsesc.E prea îndepărtat,e prea acoperit cu lucruri mărunte care adunate alcătuiesc o viaţă normală. Orizontul ăsta e plin de blocuri gri cu ferestrele închise parcă ermetic,draperii albe,fără sens.În rest…nici un zâmbet,nici o speranţă de care să mă agăţ,nici un ideal în care să cred,nici o bucurie deplină.
Mi-aş fi dorit o altfel de viaţă,aş fi putut să fac altceva,aş fi putut să fiu altcineva.Aş fi putut multe…
Orizontul meu ar fi putut arăta altfel.Cu siguranţă aş fi fost mai fericită.

Dar nu-s deprimată, sunt bine !nu sufăr,doar simt că aş fi meritat mai mult !
Momentan îmi caut rostul în viaţă,îmi caut viaţa,să văd ce găsesc.

Încă-i iarnă.

Ce frumos ningea! Cu fulgi mari şi rotunzi de parcă erau bomboane cip-cip.Deja vedeam brazi verzi împodobiţi cu zăpadă,formând o imagine cromatică liniştitoare pentru ochi.Verde şi alb.Un alb imaculat care a mai acoperit cât de cât din imaginea tristă a oraşului.
Simţeam miros de lumânări şi portocale exact ca într-o seară liniştită de Ajun.
Vedeam o cameră cu lumină difuză.Auzeam nişte voci calde şi râsete cu poftă.Simţeam o mână caldă şi fină peste a mea.Cafeaua asta avea un gust deosebit.
Mai mereu se întâmplă să ne dorim ceva exact atunci când nu-l mai avem,când nu se poate să-l mai avem.Aşa cum îmi doresc acum să vină primăvara.
Mi-e dor de soare şi iarbă verde.Mi-e dor de plimbări lungi prin parcuri,mi-e dor de apusul ăla de primăvară.

Până atunci să ne bucurăm şi de zăpada asta,să ne strângem frig într-un sac să avem pentru la vară când ne vom topi de cald :))

E doar un somn…

Am tras draperiile negre peste geam.În momentul ăsta până şi lumina slabă de afară mă deranjează.
Am un chef nebun să dorm…să dorm mult şi adânc; să mă refac după lupta grea ce am dus-o ;am nevoie de o pauză,o pauză binemeritată,să nu mă gândesc la nimic.
Nu vreau să aud voci umane,foşnete de ambalaje sau sunete produse de buze care se deschid aşteptând pe altele să le sărute.Nu vreau să ştiu nimic de ceea ce se întâmplă în jur,nu vreau să-mi ceară cineva ajutorul,nu vreau să dau sfaturi,nu vreau să-mi argumentez opiniile.
Vreau să visez frumos,cum domnul ăla cu păr alb mă aşteaptă într-un restaurant retras,se ridică în picioare când mă vede ,mă îmbrăţişează şi apoi mă delectez cu poveştile lui de viaţă.Atât vreau să visez.
Vreau să-mi fie cald ,nu-mi doresc altceva,nici măcar o bucăţică de pâine,apă nici atât.
E doar o pauză de linişte din viaţa mea dezorientată şi haotică,o perioadă de refacere psihică,sentimentală,intimă…şi etc.E doar un somn ce doresc să prevestească o revenire în forţă,un început de drum ,o punere în ordine a lucrurilor ce rătăcesc haotic p-aici.
E doar un somn…
Te rog nu ciocăni la uşă.


Asculta mai multe audio Muzica

Ochii care nu se văd,se uită

Crede-mă,e adevărat.
O simţi cum îţi scapă printre degete,nu?
O simţi cum se scurge încet exact ca firele de nisip din clepsidră,ca o picătură de apă de la un robinet plin de rugină.
Te simţi confuz şi oscilezi între „da” şi „nu”;când parcă ai vrea să te laşi în voia sorţii,să te poarte unde doreşte ea.
Îţi e indiferent ce serveşti la cină,ce culori pui azi pe tine,în ce dată eşti,ce anotimp,ce sărbătoare.
Îţi trebuie ceva de pe masă,dar n-ai putere să cobori din pat;vrei să râzi dar nu poţi,îţi vine să plângi dar nu mai ai motiv; îţi este dor dar parcă nu.
Nici măcar adio nu vrei să auzi ,e prea dureros.
Şi totuşi…spune măcar „rămas-bun”.

Iubirea ca un vis !

Azi noapte am visat frumos;din nou.Da…mi s-a întâmplat de mai multe ori să visez frumos.Bineînţeles că ai apărut şi tu în vis;mai mereu apari.
De data asta a fost mai frumos ca de obicei…
Visul a ţinut destul de puţin,însă mie mi s-a părut că ţinut aproape 2 ani.
Te-ai aşezat cu capul în poală la mine şi te mângâiam uşor pe frunte.Ne-am amintit de prima dată când am fost în Vamă,de prima ţigară adevărată,de prima dată când am rămas la tine acasă.Mi-ai vorbit frumos şi dulce.De parcă erai băut.Apoi am mers pe balcon,tu ţi-ai aprins o ţigară,trăgeai cu poftă din ea,de parcă te ungea pe suflet fumul ăla cald;eu mă uitam cum dai fumul afară pe nări şi ascultam cum foiţa arde.M-ai luat de ceafă şi ţi-ai afundat buzele în fruntea mea;şi tu ştii cât de mult îmi place asta.Ai început apoi să-mi alinţi urechea,ai coborât pe gât şi ţi-am simţit din plin respiraţia,proaspătă chiar şi după ţigară.Asta m-a fascinat mereu.Apoi…mâinile tale mi-a cuprins talia,m-ai împins uşor spre pat.Am căzut amândoi pe patul nefăcut,cald şi alb.Şi…cred că am adormit amândoi.Şi da,e ciudat să te visezi cum dormi.

Dar…deodată cursul visului s-a schimbat.Îmi aduc aminte vag că ne certam.Îmi reproşai ceva…şi o făceai pe un ton grav,de gelozie.În următoare secundă mă îmbracam,eram la marginea patului şi te certam eu acum.Tu dădeai răspunsuri seci,tăiose care mă răneau teribil de tare.Palma care a urmat a venit ca un fulger.O meritai.Meritai de fapt mai multe.
Mi-am pus repede haina şi fularul ,aproape că nu mai nimeream nici uşa.Plângeam.Plângeam de îmi venea să mă arunc înapoi pe pat ca să mă descarc până să-mi treacă.Insistenţele tale nu au avut efect.Degeaba îţi părea rău,degeaba îmi ziceai să rămân,că n-am avut cum.
Am coborât scările cu mare viteză,de era să şi cad.Nici nu ştiu cum am ajuns acasă,simţeam doar cum obrazul tău a făcut cunoştinţă cu palma mea în viteză.

Dar m-am trezit,nu ştiu continuarea…
M-am trezit şi mi-am început o nouă zi…