De ce îmi dai dacă nu îți cer?

Când mă gândesc la cele  mai mari ”belele” pe care ți le pot face prietenii, apropiații, oamenii în general mă gândesc la trădare, minciună , dezinteres, incorectitudine și multe altele.Te poți gândi că a ți-a făcut sau zis ceva greșit din diverse motive, că ați avut un conflict și fiecare a zis ce l-a dus capul, că nu te sună, că nu-i pasă de tine, că te bârfește, că nu are cuvinte de laudă despre tine sau despre o altă persoană.Toate astea te pot răni și te afectează pe termen.Te face să devii neîncrezător în oameni, să crezi că toți sunt la fel de răi și meschini, că în orice moment te poate împușca în spate când te întorci să-i torni cafea în ceașcă.
Până la urmă toate astea lasă un semn în tine, în felul cum interacționezi cu alți oameni, felul cum privești lucrurile, situațiile încurcate. Toate astea le pot pricepe și rumega liniștită și în voie, ceea ce nu înțeleg eu de ce oamenii dau sfaturi gratuite, care nici măcar nu le sunt cerute, sfaturi care mai sunt și cretine pe deasupra, cu care vine și îți cotropește viața.

Pot să accept un sfat de genul: ” vezi că îți put picioarele.” Bine, mulțumesc, mă duc să mă spăl.
”Vezi că angajează contabil la firma x ,du-te și tu că dă salariul mare.” Ok, o să mă gândesc la asta.
”Ciorba ta nu are gust deloc, mai fă-i ceva.”
Milioane de exemple pot da.Milioane de variante care să fie ok și să nu simți că îți invadează teritoriul personal, și toate astea de la persoane apropiate care te cunosc pe tine și pe familia ta, știu cine ești și ce îți dorești de la viață.Ce nu voi accepta vreodată sunt sfaturi de la no name-uri, care habar n-au despre mine, despre visurile mele.Persoane gen vecina de lângă, o amică pe care o vezi prin parc de câteva ori pe săptămână, să îți spună să nu mai faci copii că uite ce greu se cresc, ce să le faci, să îi tot plimbi din casă în casă?
Păi, da bine, vin eu la tine să-ți cer borș și zahăr cu împrumutul sau te întreb cât e ceasul?

Ziua în care am fost mândră de orașul și de țara mea

Sincer,nu mă așteptam la asemenea protest,de o asemenea amploare.Nu mă așteptam la așa ceva de la România,de la Galați.
Știu sigur că acest oraș are oameni de calitate,însă nu credeam că vom fi în stare să ne strângem atâția și să strigăm :”jos ordonanța.”
S-a protestat pașnic,lumea a fost civilizată,nu se împingea nimeni,nu se arunca cu nimic.Au fost mulți tineri,iar asta m-a bucurat enorm.

M-am bucurat sincer când am văzut lumea ieșită în stradă ca să-și arate nemulțumirea.M-am simțit bine pentru că deși,Galațiul este un oraș roșu,s-au strâns oameni de calitate care să condamne furtul legal și grațierea cu dedicație.

Am ieșit la proteste,singură sau însoțită de fiica-mea.Nu de fiecare dată ,ci la 4 din 6.
Majoritatea prietenilor mei sunt ba plecați,ba nepăsători,ba amatori de like-uri și atât,ba fani ai psd-ului,mama a mai stat cu copilul meu,tata nu mai e ,iar soțul e plecat pentru un viitor mai bun.Aici nu se poate.Dar sper să se poată.

Vă spun sincer că am avut lacrimi în ochi și pielea de găină atunci când se striga la unison ”ieșiți din casă ,dacă vă pasă.”

Am ieșit pentru că îmi pasă.Am ieșit pentru că m-am săturat de aberațiile lor,de înșelăciunile lor și de minciunile lor.Mi se pare imoral ca o persoană urmărită penal,condamnată chiar și cu suspendare ,cu cazier,să poată ocupa o funcție publică,să fie ministru,să fie premier,vreodată în viața asta.
Este inadmisibil să fie dată ,sau gândită doar,o lege ,un OUG care să scoată penalii lor din închisori.
Nu grațierii.Nu penalilor la guvernare.Asta a cerut strada.

Nu mai vrem să fim proștii lor.
Nu mai vrem să ni se calce demnitatea în picioare.
Nu vrem să  murim în spitale din cauza mizeriei,a gândacilor,a incompetenței și a nepăsării.
Nu mai vrem să fim furați și mințiți.
Vrem să trăim decent ,normal,civilizat.

Și vom protesta până ce această OUG va fi anulată,iar apoi guvernul își va da demisia.
Sunt mândră de țara și orașul meu !!!!

Fotografiile îmi aparțin.

Despre și pentru cei puternici (P)

Nu știu dacă sunt o persoană puternică.Știu doar că ce mi s-a întâmplat până acum în viață,au fost niște lecții pentru mine și m-au învățat multe.
Spun asta pentru că Stalinskaya are o provocare pentru mine.

Mi-am început viața iarna,al 3-lea copil,cel mai alintat,cel mai sensibil și poate cel mai atent la detalii dintre toți.Din păcate copilăria nu a fost foarte veselă,cu multe obstacole.S-a avut pretenții de la mine pentru că îmi plăcea cartea și nu se concepea ca eu să iau un 8.

La bac am avut cea mai mare notă la română și cea mai mare medie din clasă.
Am făcut facultatea pe banii mei.Am lucrat în paralel și învățam cu cartea în brațe.
M-am îndrăgostit și m-am mutat cu el după 6 luni.Și am făcut o alegere bună.După aia ne-am tot mutat de vreo 8 ori în 7 ani.



Am luat-o de la zero ,cu câte două furculițe și  două linguri.

Am trecut prin multe greutăți și neajunsuri.
Am spălat de mână cu burta la gură,ne-am căsătorit pe vreme geroasă,dar ningea ca în povești.
Am trecut de depresie post natală și acum ne ducem relația și viața la distanță.
Am ajuns până la Sighetul Marmației (din Galați) în vacanță.
Mă lupt cu ovarele polichistice și efectele acesteia.
Am reușit să ne luăm verighete și asta ne-a încântat teribil.
Am renunțat la job și ne descurcăm din jobul lui.
Mă gândesc la încă o facultate și  la al doilea copil.Dar nu știu dacă suntem suficient de puternici pentru asta…

Nu am fost mereu așa cum sunt acum,în mare parte sunt ceea ce sunt pentru că am avut alături un om căruia i-a plăcut ca eu să evoluez,ca eu să am parte de tot ce e bun,de tot ce îmi doresc.El mă face să vreau mai mult pentru că mă încurajează,mă motivează,mă flatează și mă iubește .El este dumnezeul meu pentru mine și eu pentru el.Sunt puternică pentru că el mă face să fiu puternică.

Iar oamenii puternici ,atunci când beau alcool,beau ceva tare .Stalinskaya e pentru cei puternici.

Preparată conform unei rețete tradiționale rusești, STALINSKAYA Vodka este recunoscută pentru tăria gustului, pentru rigoarea selecției materiilor prime și îmbunătățirea constantă a procesului de producție și a tehnologiei folosite. Încă de la lansare, sub sloganul „Pentru cei puternici”, STALINSKAYA este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter”. Marca aniversează anul acesta 20 de ani pe piața din România.


Sticla aniversară se prezintă astfel:

Ce înseamnă pentru mine respectul

Observ că respectul nu mai e la modă,că încă se preferă brutalitatea,insolența,forțarea,cuvintele urâte,nerespectarea intimității .
Deși inițial aș fi vrut să scriu despre respectul față de copiii noștri,uite că sfera acestui subiect e mult mai larg.
Respectul față de ceilalți înseamnă mai mult decât un salut sau un „mulțumesc ”,e perfect valabil proverbul : ”ce ție nu-ți place altuia nu-i face.” E suma tuturor acțiunilor tale față de cel de lângă tine și mai ales dacă îți este prieten:

  • înseamnă să fii punctual,mai ales dacă el e punctual
  • să îl asculți,să nu îl întrerupi în timp ce vorbește
  • să întrebi ”tu ce mai faci?” ,nu să vorbești despre tine 2 ore
  • să îi înapoiezi lucrurile pe care ți le-a împrumutat
  • dacă e vorba de o persoană cu care locuiești în aceeași casă,bați la ușă înainte de a intra,chiar dacă e casa ta
  • dacă ești invitat la masă,acasă la cineva,politicos ar fi să nu pleci imediat ce ai terminat tu de mâncat
  • să nu aștepți mereu și mereu să fii sunat și căutat,apoi să te plângi că persoana respectivă nu te mai sună

Iar să-ți respecți copilul înseamnă ,pentru mine,să-l tratezi cu aceeași seriozitate cu care tratezi un adult,un prieten,să-l asculți când are nevoie,să nu-l bruschezi,să nu-i impui ce să mănânce (cu o limită),cu ce să se îmbrace,cum să se joace,cu cine să se joace,să alegi în locul lui atunci când poate și el,bine merci să o facă.
Oi fi eu nebună,însă pentru mine ,atunci când respect un om,înseamnă că mă respect pe mine ,iar pentru mine respectul de sine este foarte important.
Ar fi minunat să (ne) respectăm mai mult natura,pe noi înșine,pe ceilalți în trafic,pe stradă,la coadă la alimentară,pe scări la școală,la coadă la impozit,la locul de muncă.Nu ar fi ceva supra-omenesc,ar fi ceva natural,normal.

Când nimic nu e ceea ce pare

 ”Nici mantia-mi întunecată,nici
Veștmântu-ndătinat de mare doliu,
Nici furtunosul răsuflării hohot
Nestăpânit,și nici izvorul plin
Al lacrimilor,nici mâhnirea feței
Cu fel și chip de semne-ale durerii
Nu-s în măsură să m-arate lumii
Așa cum sunt.Acestea pot să pară
Fățărnicii ce sunt la îndemâna
Oricărui om.Dar ce e-n minte-ntrece
Tot ce se vede.Celelalte-s doar
Găteli ale durerii și amăgiri. ”
 (Hamlet,William Shakespeare)

Hamlet e cartea ce o citesc în prezent,iar când am citit acest pasaj…m-am identificat.S-a spus aici suficient și destul de bine pentru situația mea actuală legată de tatăl meu.
M-am luptat cât am putut eu să demontez mituri ,să sparg controverse legate de doliu și tradiții,să arăt că sufletul și interiorul personal e mai important și mai valoros decât toate hainele negre la un loc .Că pomenirea unei persoane dragi o faci și altfel,personal,intrinsec.Pentru că nu mereu exteriorul arată precum interiorul și e normal să fie așa.
Recunosc:nu am putut,nu am reușit ;lupta mea este și va fi inutilă.De aceea am și renunțat.Ca o lașă am abandonat lupta.
Cât aș vrea să fim mai introvertiți…

Cum ne influenţează partenerul?

Spre norocul /ghinionul meu sora şi fratele meu sunt căsătoriţi. Ştiu…în mod aparent „ce treabă am eu cu ei dacă-s căsătoriţi sau nu?”
E bine de observat ce se întâmplă cu personalităţile fiecăruia,adică cum s-au schimbat fiecare după căsătoria asta.Şi drept să spus chiar se simte la fiecare dintre ei patru că locuiesc cu cineva şi că sunt influenţaţi,în bine sau în rău, nu contează.Nu contează dacă acum fratele meu ştie sau a învăţat să-şi facă două ouă ochiuri sau dacă sora mea şi-a deprins obiceiul să bea câte un pahar de vin roşu ,pentru că nu mereu se învaţă în căsnicie lucruri bune unul de la altul.
E posibil ca acum (după căsătorie/convieţuire) cei doi să împrumute de la celălalt greşeli gramaticale,ticuri verbale,idei şi chiar până la a transmite un mesaj cu aceleaşi cuvinte ca şi partenerul, acelaşi gen de muzică,acelaşi mod de a-şi bea cafeaua.
Până la urmă nu ştiu dacă asta conduce la ceva pozitiv sau ceva negativ,dacă asta e ok şi sănătos mintal.
Pentru mine e un pic ciudat,am senzaţia că sunt traşi la xerox sau mai rău la indogo.
Eu mă consider un caz fericit,cu toate că experienţa mea este redusă şi încă nu m-am căsătorit,însă deşi ne asemănăm foarte mult avem şi lucruri separate şi chiar o detaşare cu privire la  influenţă prea accentuată.
Şi până la urmă….ăsta să fie farmecul căsătoriei?

Când munca nu e şi plăcere

Personal,am întâlnit foarte puţine persoane cărora să li se citească în ochi că-şi iubesc meseria,sau măcar fac asta cu o oarecare plăcere.Şi o exclud pe duduia aia de la o societate financiară care spunea cât de mult îi place acolo că are de toate,de la condiţii de muncă mai mult decât decente,convorbiri telefonice gratuite cu oricine până la comisioane destul de grase.Mi s-a părut totuşi că nu iubeste chiar atât de mult faptul că unele întâlniri pot să eşueze 100%; sau poate chiar era optimistă şi dornică de mulţi bani.

Aş vrea să văd oameni îndrăgostiţi de meseria lor ,de serviciu lor.Să se trezească cu gândul că şi azi vor face ceva pentru cineva,pentru mediu,pentru populaţie,pentru….
Ştiu ,ar fi imposibil asta,pentru că oamenii pot lua decizii greşite care să-i ducă într-o meserie cu care n-au nici un punct comun ,să le displacă ,să o urască.Poate din cauza asta vedem funcţionari publici cărora le e lene să vorbească şi te trimit de la un ghişeu la altul,vânzătoare care te-ar ucide dacă ai îndrăzni să-i ceri informaţii despre ceva anume care intră în atribuţiile ei,şoferi de autobuz care îşi imaginează că sunt la nfs sau..formula 1,profesori care îţi dictează dintr-o carte pe care culmea,o ai şi tu.

E deja clişeu.
Nu vom vedea niciodată toţi oamenii fericiţi că au job-ul potrivit pentru ei,că fac ceea ce ştiu,ce le place.
Păcat că până acum n-am întâlnit astfel de oameni,dar sper să-i întâlnesc mâine şi să fac parte din echipa lor.

Oameni,zâmbete şi libertate

Nu mi-am ales niciodată oamenii cu care intru în contact după felul cum arată sau după felul cum îşi trăiesc viaţa sau după felul cum şi-au aşternut perna sub cap.Nu pot să neg că nu-s atentă la detalii;ba sunt ,chiar foarte atentă.Însă astea nu-s motive serioase pentru a face o selecţie a oamenilor,în a-i cataloga.
Oamenii sunt oameni.Sunt diferiţi.
Însă mi-am ales oamenii cu care intru în contact după  felul cum mă simt în preajma lor.În preajma unui om dacă mă simt liberă şi nu-s constrânsă sau nu mă abţin să fac un lucru de faţă cu el….atunci e mai mult decât ok.
Aşa îmi dau seama dacă îmi place un om.

N-am nevoie !

Urăsc faza când mă dezamăgesc unii oameni.Urăsc.
Urăsc faza când le eşti aproape doar la nevoia lor; la a ta sunt ocupaţi !
Îi urăsc pentru simplu motiv că nu se recunosc ca persoane.Îi vezi mieluşeli la început,cu principii de vază,solide,cu vorba dulce în stare să te ajute la nevoie,iar apoi se întorc după cum bate vântul.

La ziua lor de naştere îţi aduci aminte că le-ar prinde bine un „la mulţi ani”,dar când e ziua ta….sunt prea ocupaţi ca să-şi aducă aminte tocmai de ziua ta.Şi da,e o dezamăgire.E o dezamăgire să îl ştii pe un om într-un fel dar în situaţii limită să-l cunoşti cum e el de fapt.
Prefer ca un om să-mi arate de la început cum e el de fapt.Eşti prost?Da.Arată-mi. Nu eşti sociabil?Nu.Nu am nevoie să fii doar de aparenţă.
Eu nu vreau oameni falşi în jurul meu.Nu vă vreau !!!