Nu credeam asta. Nu credeam că timpul vindecă rănile. Complet nu, cât de cât, să nu mai simți că te topești pe picioare sau să-ți iasă inima din piept de necaz ori de câte ori îți amintești.
De fiecare dată când îmi aminteam mă năpădeau lacrimile, și pentru tot atâtea ocazii când îmi era imposibil să le vărs, le vărsam mai târziu. Înzecit. Înmiit. Continuă lectura „Când timpul te ajută să-ți vindeci rănile”